China nu a depășit SUA ca influență globală, dar aplică o strategie asimetrică. Lasă SUA să consume resurse politice, militare și de credibilitate, în timp ce ea consolidează poziții economice și diplomatice de lungă durată. Iar asta se vede cel mai bine în conflictul din Orientul Mijlociu. Nu mai vorbim despre cine câștigă războiul, ci de cine proiectează ordinea lumii de după.
Invitatul emisiunii Pașaport diplomatic este Rareș Burlacu, profesor de guvernanță internațională.
China își extinde influența
Cristina Cileacu: Vorbim despre China și influența pe care vedem că o dezvoltă chinezii în Orientul Mijlociu, având în vedere conflictul în derulare din din Iran. Ca să explicăm puțin raportul dintre chinezi și iranieni, China importă din Iran cea mai mare parte a petrolului de care are nevoie. Economia chineză nu depinde foarte mult de acest petrol, însă banii pe care chinezii plătesc pe acest petrol sunt foarte importanți pentru economia iraniană. Când o mare putere finanțează un beligerant, practic, pentru că în momentul de față asta este Iranul, mai poate fi considerată neutră sau nu?
Rareș Burlacu: Nu cred că mai poate fi considerată neutră. Și trebuie să le spunem celor care ne urmăresc faptul că, de fapt, această misiune, situația, acest set-up, această arhitectură care se dezvoltă în Orientul Mijlociu face parte dintr-un plan strategic al Chinei, care, știm foarte bine din istorie, acționează întodeauna, în special în relațiile internaționale, pe un arc de timp foarte lung. Ca să facem o scurtă butadă, la un moment dat era vorba tot așa, când relațiile erau extrem de de tensionate, intense între Occident și China, şi un jurnalist i se adresează lui Mao, spunându-i cum ar aprecia declarația X, la care el spune: ştiți noi, în ceea ce privește analizele de politică externă, am ajuns doar la capitolul Revoluției franceze din 1789. Asta să spune foarte mult. Este relevant pentru faptul că acționează, așa cum menționam, într-un arc de timp care se vrea cu largi respirații și reverberații internaționale.
Cred că acest cuvânt cheie trebuie folosit când vrem să înțelegem raporturile pe care China le dezvoltă. Schimbarea, dacă Statele Unite, în opinia lor, este cumva un actor al status-quo-ului, al continuării relațiilor internaționale pe aceleași principii pe care le știm, când drepturile omului, când o politică realistă bazată pe o extindere a forței militare, așa cum este cazul acum, China se vrea protectorul, se vrea susținătorul, se vrea actorul de încredere pentru tot ceea ce am numi sudul global, incluzând aici, evident, inclusiv Iranul sau proiecția Iranului pe zona Orientului Mijlociu. Cred că din anii 70 încoace, de când Uniunea Sovietică, la acea vreme a fost alungată de către Henry Kissinger din Orientul Mijlociu, China încearcă să ocupe într-un mod foarte fin, rafinat, simplu, acest spațiu lăsat de una din marile puteri. Și de aici, automat această relație pe care o are, privilegiată, cu Iranul. Statele Unite au înțeles foarte bine acest joc, au desțelenit conceptele și principiile și au înțeles că pentru a prezenta chestiuni solide în raportul cu China și vom vedea, vizita președintelui Trump la Beijing, trebuie să controleze zona și trebuie să interpună o forță puternică pentru a stabili efectiv dominația pe care Iranul o are deja în zonă.
Strategia discretă specifică Chinei
Cristina Cileacu: Ați vorbit despre această binecunoscută, de altfel, metodă a chinezilor de a face planuri pe termen foarte, foarte lung. În momentul de față ne uităm la ceea ce face China în Orientul Mijlociu. Vedem că ajută Iranul, dar îl ajută, cum spuneați, prin metode mai degrabă subtile. Vorbim despre sprijin cu informații de intelligence, informații din radare, pe care să le poată utiliza Iranul, spioni, sateliți, imagini satelitare și așa mai departe. În egală măsură, faptul că chinezii încă nu trec, să spunem, în fața americanilor, pentru că America rămâne o superputere militară. Este foarte greu, când o vezi la lucru, să să-ți imaginezi că cineva poate să o combată, cel puțin în acest moment. Este acest tip de gândire al chinezilor, un fel de gândire geopolitică superioară sau este un fel de a arăta că puterea noastră, totuși, are niște limite? Cum să interpretăm această atitudine?
Rareș Burlacu: Este o întrebare extrem de profundă și am să dau un răspuns la fel, proiectându-mă puțin în evoluția Chinei, în modul ei în care se raportează, cel puțin din anii 70 încoace, atunci când Richard Nixon, după cum știm, în urma unei faimoase și secrete vizite la Beijing, a decis, în dauna Uniunii Sovietice, reinserția Imperiului de Mijloc, cum este denumit în conversațiile diplomatice în sistemul internațional. Niciodată, dar niciodată, nu a avut o proiecție de politică externă care să depășească zona de vecinătate imediată pe care, da, dorește să o controleze, de la care a obținut întodeauna avantaje economice, așa cum poate eram obișnuiți chiar din Evul Mediu, noi, în această parte a Europei Centrale și de Est, când plăteam tribut diferitelor imperii care se aflau aici într-o formă de congruență și de interferență în afacerile noastre interne, întotdeauna și în discuțiile cu Occidentul, în special cu Marea Britanie, una din puterile cu care am mai avut ciocniri, inclusiv, după cum știm, pe diferitele rute comerciale pe care Marea Britanie le dorea în zona Asiei și a Orientului Îndepărtat. Se înțelegeau, negociau această formulă: vă rugăm să ne lăsați să ne facem noi tipul de politică pe care îl dorim, aici, nu vă vom deranja, nu depășim această limită. Așadar, da, cred că este și o formă de limitare și de aici oarecum și intenția Statelor Unite de a considera zona ca fiind una predilectă, în care se pot construi alianțe vezi cu Japonia, vezi cu Australia, vezi cu alte țări..
Cristina Cileacu: Şi cu Coreea de Sud.
Beijingul își calculează atent paşii
Rareș Burlacu: Dar totul la un mod în care nu deranjezi, pentru că știm foarte bine, riposta poate fi una neașteptată, tocmai pentru că se consideră că nu ar fi corect să se întrepătrundă toate aceste interese în zona Chinei sau a Mării Chinei de Sud, sau în zona ei continentală. Și atunci, da, cred că este mai degrabă o formă de limitare și ați văzut că toate pozițiile publice sunt extrem de calculate. Cred că trebuie studiată cu foarte multă atenție, de la un cuvânt la altul, aplicând așa un șablon al dreptului internațional riguros și cu foarte multe valențe de profunzime tehnică, pentru că nu doresc în afara unei componente economice pe care o știm, celebrele inițiative, care sunt de dezvoltare civilă, civilizațională, culturală, Belt and Road…
Cristina Cileacu: De infrastructură.
Rareș Burlacu: Unde au finanțat, dar nu sunt interesați de un model care să vină să îl substituie pe cel al Occidentului.
Apar noi alianțe globale
Cristina Cileacu: Și în acest caz, pentru că sunt de acord cu ce ați spus până într-un punct, cred că există totuși varianta în care China își dorește mai mult decât zona în care știm că activează în mod obișnuit, mă refer la zona Asia și o parte din Orientul Mijlociu. O dată pentru că vedem acum că profită de această situație din Orientul Mijlociu să-și intensifice relațiile, în mod special economice, cu parteneri din Orientul Mijlociu. În egală măsură, să nu uităm celebrul BRICS. Vorbim despre alianțe care se fac și cu state mari de pe alte continente.
Rareș Burlacu: Brazilia.
Cristina Cileacu: Vorbim de Africa de Sud, vorbim de Rusia, unde, nu-i așa? Iată, se parteneriază chiar și acum, în războiul din Iran împotriva americanilor, din nou, într-un mod mai subtil chinezii, într-un mod mai direct rușii. Însă asta nu arată cumva că chinezii își schimbă și această metodă de a rămâne doar în regiunea lor și să se extindă?
Rareș Burlacu: Aveți dreptate. Mi-amintesc de declarația președintelui Lula, celebrul sindicalist brazilian, aflat în vizită la Beijing, lansează o torpilă economică cu metafora de rigoare, în care spune: mă gândeam și azi-noapte, oare de ce noi?, referindu-se la partenerii săi chinezi, facem în continuare schimburi pe denominate în dolari americani și nu în yuanul chinezesc sau în realul brazilian, de exemplu. Și continua: nimeni nu poate să îmi răspundă la această întrebare. Asta înseamnă că poate să vină un vânt al schimbării. Și atunci, da, evident că există această tendință, cum spuneam, de a substitui pe componente economice proiecția de putere americană. Asta coincide inclusiv cu politica americană pe care o știm, de retragere, cel puțin declarativ, din sfera internațională.
Cristina Cileacu: Asta nu se întâmplă.
Rareş Burlacu: Și tocmai intervenția în Iran mai degrabă ne prezența, confirmă acest lucru.
China învață din războaie
Cristina Cileacu: Ne uităm la ajutorul militar pe care chinezii îl acordă într-o manieră discretă Iranului în acest război împotriva Israelului și Statelor Unite. Poate fi aceasta un fel de subminare a armatei americane, să spunem, pe care o fac chinezii, o încercare de subminare? Pentru că răspunsul pe care îl dau, mai mult sau mai puțin public, este da, dar și Statele Unite și Europa ajută, de pildă, Ucraina să facă față războiului început de Rusia, să se poată apăra. Este același lucru?
Rareș Burlacu: Nu e chiar același lucru, pentru că nu o fac la vedere. Sigur, Uniunea Europeană, știm, sau țările europene, sunt asumate și ne spun foarte clar că în conflictul ucrainean și-au ales de mult partea pe care o susțin. Nu același lucru se întâmplă cu Iranul, cum nu același lucru se întâmplă și cu Ucraina, unde, știm bine, există acest suport tehnic, economic, acordat așa până la o proporție foarte interesantă Rusiei din partea regimului de la Beijing. Dar asta nu mai era o surpriză, se știa de ani de zile. Când spuneați că există această subtilitate, ştim foarte bine, încă, de exemplu, din timpul invaziei din Afganistan, cea pe care am avut-o sub egida Națiunilor Unite și a NATO, în urma atacurilor teroriste de la New York, din 2001, chinezii erau prezenți pe teren ca observatori și filmau fiecare acțiune militară care se petrecea în acea zonă, tocmai pentru a se pregăti. Au această capacitate de a aduna, cum spuneați, informații, tactici, operaționalizări, indicatori pe care să-i analizeze și care pot fi oricând folosiți. Cred că am mai dat acest exemplu, dar poate fi binevenit.
Aminteam de vizita lui lui Nixon la Beijing, în anii în 72, ea a fost pregătită timp de doi ani și jumătate de cei mai destoinici diplomați de ambele părți, care au făcut cadru, l-au elaborat pentru discuții. Timp de 72 de ore, atât americanii, cât și chinezii au apelat la cei mai mari specialiști în istoria celor două părți pentru a consemna elemente care pot fi introduse în baza discuțiilor bilaterale. Știm bine pornite dintr-un loc din Pakistan, cu un avion pakistanez, de altfel mediator, şi atunci, ca și acum, ai acestui, ale acestor relații internaționale, cred.
Pakistan, mediatorul preferat
Cristina Cileacu: Totuși cred că acum s-a schimbat ceva și în privința acestui mediator, pentru că acum vedem Pakistanul din nou afișat în medierea unei păci între Statele Unite și Iran, deci între cei doi beligeranți. În egală măsură, dacă ne uităm acum la Pakistan, spre deosebire de Pakistanul din anii 70 despre care ați povestit, vedem o Chină mai prezentă în Pakistan și întrebarea este: mediază cu adevărat Pakistanul sau mediază mai degrabă puterea chineză prin interfața Pakistan?
Rareș Burlacu: Cred că totuși rămâne un aliat al Statelor Unite. Știm bine, el este și într-o contrabalansare a puterii indiene, care la fel este una… și poate ne va permite o dată timpul să discutăm și de acest aspect, într-o efervescență care îi va da cu siguranță posibilitatea să depășească toate limitele istorice, în așa fel încât să se proiecteze puternic în zona Indo-Pacificului. Și atunci își permite această flexibilitate de tip pivot de a fi când cu fața spre Statele Unite, când cu fața spre China, pentru a-și prezerva interesele proprii în așa fel încât să răspundă provocărilor din ce în ce mai puternice și cu încărcătură politică grea, istorică, moștenită de pe vremea când se afla într-un conflict pe care știm bine. Din când în când explodează, în special în zonele de frontieră și au loc ciocniri sau chiar bombardamente pe diferite zone.
Summitul SUA–China captează lumea
Cristina Cileacu: Suntem pe finalul discuției noastre și pentru că urmează un eveniment pe care sunt convinsă că-l va urmări toată planeta, întâlnirea de la Beijing dintre Donald Trump și președintele chinez Xi Jinping, dacă conflictul din Iran nu se încheie până atunci, cum să privim această vizită? Care va fi raportul de forțe între cei doi președinți ai celor mai importante două țări din lume în momentul de față?
Rareș Burlacu: Cred că una în care nu se va tranșa neapărat viitorul, dar așa cred că ar putea fi concepută, ca o parte intermediară spre un deznodământ care urmează a fi văzut, în ciuda declarațiilor efervescente. Ne amintim și de precedenta vizită a președintelui Trump și, în cele din urmă s-a discutat foarte mult despre tarife, despre exporturi. În acest caz, de exemplu, poate fi petrolul, Statele Unite având deja încă o carte suplimentară în eșichierul pe care îl va prezenta, și anume Venezuela. Așadar, cred că petrolul iranian și blocada pe care a instituit-o președintele Trump constituie un levier extrem de puternic, combinat cu intervenția pe care a avut-o în Venezuela. Să ne amintim că tot această blocadă a făcut ca în anii 62, conflictul nuclear, care urma aproape să fie unul planetar în mod direct, a fost estompat datorită inteligenței pe care a avut-o Departamentul de Apărării și a prezentat în acel faimos Consiliul executiv condus de președintele Kennedy și de fratele său Robert Kennedy, blocada continentală, prin intermediul lui Robert McNamara, pe atunci secretar al apărării. Uniunea Sovietică s-a retras și am asistat inclusiv poate, de atunci, la prăbușirea lui lui Hrușciov. Şi s-a negociat în cele din urmă într-un termen în care să le permită de fapt, prezervarea Berlinului ca un avanpost american în zona occidentală, în așa fel încât să nu fie, ca de fiecare dată, în meniul discuțiilor care aveau loc între cele două delegații.
China nu domină încă lumea
Cristina Cileacu: China merge pe această idee: Occidentul apune și Estul se ridică.
Rareș Burlacu: De acord.
Cristina Cileacu: Dacă este să răspundem foarte pe scurt, în cât timp vom vedea acest lucru? Chiar va pune Occidentul sau mai degrabă se balansează situația acum? Cum vedeți?
Rareș Burlacu: Cred că am fi ipocriţi să spunem că nu asistăm și la o formă de decădere a Occidentului. Și mai ales acum, recent, prin aceste fracturi, clivaje care apar în zona euroatlantică. Dar nu vom asista la o formă de depășire clasică pe care China ar putea s-o aibă până în momentul în care, așa cum spuneați la începutul emisiunii, puterea militară nu va fi una net superioară până atunci. Rămânem totuși în cadrul acesta al politicii de forță, în care ni se spune că cel care are puterea militară o prezervă. Încearcă o expansiune, o scalare, o dominație a diferitelor regiuni în așa fel încât să nu existe altcineva suveran, adică decizia să fie una strict autonomă, care nu comportă o altă verificare sau o altă interferență a unui actor extern. Până nu vom asista la acest tip de dezechilibru total al balanței de putere, Occidentul cred că rămâne unul care poate fi considerat în continuare reperul cel puțin al lumii libere.
Cristina Cileacu: Se păstrează o vreme status-quo-ul.
Editor : B. G.
