Președintele rus Vladimir Putin a construit, în peste două decenii, un regim personalist în care puterea este concentrată în jurul său și al unui cerc restrâns de aliați. Problema este că sistemul nu oferă un plan clar pentru ceea ce va urma după plecarea sa de la Kremlin, indică Foreign Affairs într-o analiză. O eventuală succesiune ar putea însemna o schimbare de gardă negociată în grabă, o luptă pentru putere între elitele care au fost ținute ani la rând departe de cele mai înalte funcții sau chiar continuarea unui sistem dominat de o generație politică îmbătrânită. Miza succesiunii depășește astfel persoana lui Putin și privește însăși capacitatea regimului de a asigura o tranziție ordonată, mai arată sursa citată.
O fantomă bântuie Rusia – fantoma succesiunii. Președintele rus Vladimir Putin, în vârstă de 73 de ani, a construit un regim personalist puternic, dar care nu are un plan concret pentru ceea ce va urma după plecarea sa de la putere.
Putin va părăsi, în cele din urmă, funcția, fie prin deces, boală sau – contrar tuturor tendințelor observabile – printr-o retragere voluntară. Ce se va întâmpla însă după aceea nu este clar. Ar putea avea loc o schimbare de gardă făcută în grabă, o luptă haotică pentru putere între elitele cărora li s-au refuzat mult timp cele mai înalte funcții politice sau o continuare a declinului sub gerontocrația care conduce în prezent țara alături de liderul autoritar al Rusiei.
Succesiunea regimului din Rusia este, prin urmare, mai mult decât o simplă chestiune legată de Putin însuși. Este vorba și despre dispariția eventuală a unei întregi generații de elite care îl înconjoară pe autocratul rus și care dețin încă majoritatea celor mai înalte funcții din stat.
Multe dintre personalitățile suficient de apropiate de putere pentru a influența alegerea următorului lider sunt la fel de în vârstă ca Putin. Plecarea lor de pe scena politică este crucială, deoarece aceste persoane controlează în continuare, într-o măsură disproporționată, instituțiile care determină cine va conta atunci când succesiunea va deveni, în cele din urmă, o realitate.
Un sistem construit în jurul lui Putin
Rețeaua strânsă a lui Putin l-a ajutat să-și consolideze puterea și să mențină stabilitatea regimului. Totuși, sistemul care i-a menținut pe acești aliați de încredere în funcții a exclus, în același timp, generațiile următoare de la participarea la politica de vârf, de la câștigarea încrederii altor deținători de putere și de la dobândirea abilităților de conducere de care ar avea nevoie pentru a guverna eficient în viitor.
Prin împiedicarea reînnoirii naturale a generațiilor, sistemul lui Putin a creat un blocaj atât de mare încât generațiile mult mai tinere – inclusiv rude ale elitelor actuale din cercul restrâns al președintelui rus – ar putea să-i depășească pe oficialii care au în prezent între 50 și 60 de ani și care se consideră moștenitorii naturali ai autocratului.
Pe măsură ce elitele de vârf ale Rusiei îmbătrânesc odată cu Putin, nu există nicio garanție că acestea vor fi capabile să gestioneze un proces de succesiune sau să împiedice ca ambițiile, amânate timp de ani de zile, ale colegilor lor mai tineri să degenereze într-un conflict intern.
Procesul de succesiune din Rusia se va desfășura prin intermediul arhitecturii constituționale formal democratice a țării, care impune organizarea unor alegeri de tranziție în termen de trei luni de la părăsirea funcției de către președinte.
Constituția nu stabilește însă cine se poate poziționa pentru a câștiga acele alegeri sau cine va deveni, în cele din urmă, următorul lider al Rusiei. În schimb, așa cum s-a întâmplat în timpul tranziției politice din Uniunea Sovietică după moartea lui Iosif Stalin, deciziile și înțelegerile unui grup restrâns de persoane din interiorul sistemului vor determina, cel mai probabil, cine va prelua conducerea.
Ceea ce este diferit în prezent este faptul că mulți dintre actorii cu influență și pretendenții la conducere sunt cu mult mai în vârstă decât erau candidații la succesiunea lui Stalin. Acest lucru sugerează că s-ar putea să nu mai aibă energia sau luciditatea necesare pentru a gestiona o succesiune disputată.
Dacă aliații îmbătrâniți ai lui Putin vor fi încă la putere atunci când acesta va părăsi președinția, ei vor fi ratat ocazia de a forma o nouă generație de elite și de a asigura o tranziție pașnică, la fel cum Putin a ratat ocazia de a-și pregăti propriul succesor.
„Rețeta” succesiunii
Putin a decis în mod constant să nu desemneze un succesor și să nu instituționalizeze un proces clar de alegere a acestuia.
„Rusia Unită”, partidul nominal aflat la putere în țară, nu a fost niciodată conceput pentru a desemna un moștenitor. Dimpotrivă, scopul său a fost să garanteze că alegerile vor produce reprezentanți de încredere, favorabili regimului, în instituții precum Parlamentul.
Constituția Rusiei exclude, de asemenea, funcția de vicepreședinte, ceea ce îl scutește pe lider de obligația de a numi un succesor desemnat.
Conform Constituției, dacă funcția prezidențială devine vacantă, prim-ministrul devine președinte interimar până la organizarea alegerilor. Putin a ales însă cu grijă prim-miniștri care nu dispun de o bază solidă de putere și care nu îl pot eclipsa.
Acest lucru înseamnă, de asemenea, că aceștia nu sunt succesori evidenți. Actualul prim-ministru, Mihail Mișustin, de exemplu, nu dispune de o rețea proprie de susținători loiali, ceea ce înseamnă că, dacă ar deveni președinte interimar, ar avea dificultăți în a transforma această poziție într-o victorie la alegerile prezidențiale.
Singura încercare a lui Putin de a-și asigura o succesiune potențială, atunci când l-a susținut pe Dmitri Medvedev pentru funcția de președinte, s-a încheiat, de asemenea, cu reafirmarea puterii sale de neegalat.
În 2008, după ce a atins limita constituțională de două mandate consecutive ca președinte, Putin l-a susținut pe Medvedev drept candidat la președinție, în timp ce el urma să ocupe funcția de prim-ministru. Aceasta ar fi putut fi o încercare de transfer mai permanent al puterii.
În timpul mandatului lui Medvedev, însă, Putin și-a menținut o putere semnificativă și apoi și-a anunțat revenirea la funcția supremă în 2011, înainte de încheierea mandatului de patru ani al lui Medvedev.
Mișcarea lui Putin a devenit cunoscută în Rusia sub numele de „rocadă”, cu referire la mutarea de șah în care regele și tura se deplasează unul pe lângă celălalt. De atunci, Kremlinul l-a marginalizat treptat pe Medvedev.
Putin este înconjurat de aliați în vârstă
Efortul lui Putin de a evita cu orice preț planuri clare de succesiune nu este însă o evoluție inevitabilă.
Multe alte state post-sovietice cu regimuri personaliste au creat mecanisme instituționale pentru selectarea noilor conducători sau pentru transmiterea unor așteptări clare cu privire la cine va prelua puterea după plecarea liderului actual.
În Azerbaidjan, de exemplu, fostul președinte Heydar Aliyev a optat pentru un sistem de succesiune ereditară de facto. În 2003, fiul său, Ilham Aliyev, i-a succedat la președinție, iar de atunci Ilham Aliyev și-a numit soția, Mehriban, în funcții importante, inclusiv în cea de prim-vicepreședinte, ceea ce o face succesoarea imediată la președinție.
De asemenea, cei trei copii ai cuplului au fost pregătiți ca potențiali moștenitori ai celei mai înalte funcții, fiind eliminate restricțiile de vârstă pentru președinție și acordându-li-se roluri publice importante în politică, filantropie și cultură.
În Kazahstan, în 2019, fostul președinte Nursultan Nazarbayev a orchestrat o tranziție controlată, predând președinția președintelui Senatului, în timp ce și-a păstrat funcția de președinte al Consiliului de Securitate al țării.
Putin nu a transmis însă astfel de semnale. El a ales, în schimb, să rămână la putere cât mai mult timp posibil, înconjurat de aliați în vârstă care sunt, la rândul lor, ferm înrădăcinați în funcțiile lor.
Grupul elitelor septuagenare din jurul lui Putin îi include pe șeful serviciului de securitate, Alexander Bortnikov, în vârstă de 74 de ani; șeful serviciului de informații externe, Serghei Narîșkin, de 71 de ani; șeful Comitetului de Investigații, Alexander Bastrîkin, de 72 de ani; șeful Gărzii Naționale, Viktor Zolotov, de 72 de ani; secretarul Consiliului de Securitate, Serghei Șoigu, de 71 de ani; și șeful Statului Major General al armatei, Valeri Gherasimov, de 70 de ani. Alți consilieri și oameni de afaceri apropiați din cercurile sale au vârste similare.
Putin a procedat astfel deoarece se bazează pe aceste legături personale strânse pentru a-și menține controlul asupra sistemului politic. El are încredere că aliații săi vor rezolva problemele în moduri cu care este obișnuit – inclusiv prin folosirea forței pentru a elimina pe oricine i-ar putea contesta autoritatea.
Când liderul grupului de mercenari Wagner, Evgheni Prigojin, s-a răzvrătit împotriva lui Putin, în 2023, The Wall Street Journal a relatat că Nikolai Patrușev, în vârstă de 75 de ani, pe atunci șef al Consiliului de Securitate, ar fi orchestrat accidentul aviatic în care a murit liderul rebel.
Putin și-a protejat, de asemenea, aliații direcți, fără a oferi însă aceeași protecție subordonaților mai tineri. Chiar și atunci când Putin a efectuat o epurare în cadrul Ministerului rus al Apărării din cauza corupției, care a afectat inclusiv o parte importantă a propriei rețele personale a lui Șoigu, Putin l-a transferat pe acesta într-o funcție importantă în cadrul Consiliului de Securitate, în loc să-l destituie.
Lecția succesiunii lui Stalin
Nu este prima dată când Rusia se confruntă cu o criză de succesiune.
În anii 1950, Uniunea Sovietică a traversat o perioadă dificilă după moartea lui Stalin, neavând un lider clar care să-i ia locul. Deși Rusia de astăzi este departe de statul-partid sovietic omniprezent din epoca lui Stalin, există ecouri importante ale acelei perioade în ceea ce privește viitorul.
Ca și atunci, este probabil ca „selectoratul” regimului să joace un rol central – adică acel cerc restrâns de persoane care ocupă funcții-cheie în stat, care pot concura pentru putere și pot influența alegerea următorului lider.
Dinamica prin care aceste elite apar, se coordonează și intră în conflict rămâne esențială pentru problemele actuale legate de succesiune.
În pofida existenței unei căi constituționale formale pentru o succesiune imediată și temporară, astfel de norme oferă doar regulile pentru tranziție; ele nu decid cine va prelua puterea. Cei care contează sunt indivizii din interiorul acestui grup de selecție.
Când Stalin a murit, în 1953, Gheorghi Malenkov, președintele Consiliului de Miniștri, funcție similară cu cea de prim-ministru din prezent, a fost desemnat succesor oficial.
Malenkov avea însă o bază de putere fragilă. Perioada în care a fost stăpânul necontestat al Uniunii Sovietice a fost scurtă, iar el a ajuns rapid să formeze un triumvirat de facto alături de șeful serviciilor secrete și ministrul de interne, Lavrenti Beria, și de ministrul de externe, Viaceslav Molotov.
Alte trei figuri importante – Nikita Hrușciov, secretarul Partidului Comunist; Kliment Voroșilov, președintele Prezidiului, echivalentul unui șef de stat în Uniunea Sovietică; și Gheorghi Jukov, ministru adjunct al apărării și erou de război – au intrat în rândurile „selectoratului”, deoarece controlul lor asupra instituțiilor-cheie îi făcea imposibil de ignorat.
Luptele interne au fost numeroase. În decurs de patru luni, ceilalți membri ai „selectoratului”, îngrijorați că Beria reprezenta o amenințare, l-au arestat în timpul unei ședințe a comitetului și, ulterior, l-au executat.
Hrușciov și-a consolidat treptat puterea prin controlul asupra listelor de membri ai partidului, ceea ce i-a permis să umple consiliile de partid cu persoane loiale și, în cele din urmă, să controleze agenda politică și să-și depășească în manevre concurenții din vastul aparat birocratic al partidului.
Totuși, deoarece consolidarea puterii a durat mult timp, Hrușciov a fost nevoit să împartă puterea cu Molotov, Malenkov și alții timp de mai mulți ani.
Abia în 1957 Hrușciov a putut să-și folosească controlul asupra comitetelor subordonate și asupra organelor de partid pentru a prelua pe deplin puterea și a ajunge să conducă Uniunea Sovietică. Victoria lui Hrușciov a asigurat superioritatea liderilor de partid față de alte figuri din stat, consolidându-i propria putere și oferindu-i controlul asupra regimului.
Prin urmare, ceea ce a urmat după moartea lui Stalin a fost o luptă pentru putere care a durat ani de zile între personalitățile care dețineau funcții de vârf.
Aceste personalități dispuneau de putere informală datorită rețelelor lor din cadrul regimului stalinist și apropierii de Stalin însuși, în timp ce puterea și autoritatea formală le reveneau datorită funcțiilor pe care le ocupau în instituțiile privilegiate din punct de vedere constituțional.
Deși multe persoane doreau să avanseze în ierarhie în acei ani de incertitudine privind succesiunea, doar o subgrupă a elitelor politice de nivel înalt dispunea de legăturile informale și de autoritatea formală necesare pentru a face parte din cercul decizional.
O dezvoltare politică întreruptă
În lupta pentru putere din perioada post-stalinistă, ordinea constituțională oficială a Rusiei a servit drept cadru în care s-au desfășurat jocurile informale de putere. Este probabil ca același lucru să se întâmple și în cazul succesiunii lui Putin.
Și figuri similare celor care s-au luptat pentru putere după moartea lui Stalin vor fi, probabil, actorii-cheie în perioada dintre plecarea lui Putin de pe scena politică și alegerile oficiale care vor urma pentru desemnarea unui nou șef al executivului.
Acești actori ai puterii sunt cei care dețin atât autoritate instituțională, cât și rețele personale puternice, nu doar una dintre cele două.
Lista personalităților politice care au atât puterea, cât și autoritatea necesare pentru a face parte din grupul de selecție post-Putin este scurtă.
Aceasta include președinții celor două camere ale Parlamentului; prim-ministrul; șeful Administrației Prezidențiale, echivalentul șefului de cabinet al lui Putin; secretarii Consiliului de Stat și ai Consiliului de Securitate; șeful serviciului de securitate, cunoscut sub numele de FSB; ministrul apărării și, deși este mai puțin probabil, alți actori, printre care ministrul finanțelor și președintele Curții Constituționale.
Negocierile pentru găsirea unui succesor al lui Putin vor fi determinate de persoanele care ocupă aceste poziții instituționale critice în momentul în care succesiunea va deveni o chestiune de actualitate.
Este dificil de anticipat cine, mai exact, va intra în cursă și cine va rămâne în umbră până când Putin își va părăsi funcția. Cu toate acestea, deciziile privind numirea în funcții luate cu mult timp înainte vor stabili cine are măcar șansa de a intra în competiție.
Deoarece aliații în vârstă ai lui Putin ocupă și astăzi aceste funcții, ei influențează deja procesul de succesiune prin eliminarea viitorilor pretendenți și ar putea să se afle încă la putere atunci când va avea loc tranziția.
Chiar și așa, cei relativ tineri, care sunt motivați mai mult de perspectiva de a deveni următorul lider decât de simpla păstrare a privilegiilor actuale, vor avea un avantaj.
Un zvon care circulă în prezent printre jurnaliștii ruși este că Aleksei Diumin, secretarul Consiliului de Stat, în vârstă de 53 de ani și fost gardă de corp a lui Putin, ar putea fi un potențial succesor.
Președintele Dumei de Stat, Viaceslav Volodin, în vârstă de 62 de ani, ar putea fi, de asemenea, un potențial succesor, la fel ca și Mișustin, în vârstă de 60 de ani.
La fel ar putea fi și prim-adjunctul șefului de cabinet, Serghei Kirienko, în vârstă de 64 de ani, care îndeplinește funcția de consilier al lui Putin în materie de politică internă și despre care se spune că dispune de o rețea personală extinsă.
După aceștia, însă, cercul candidaților îmbătrânește considerabil. Stagnarea continuă la vârful regimului lui Putin a distorsionat modelele naturale de avansare pe treptele inferioare ale ierarhiei. Fără posibilități reale de promovare, o generație de potențiali lideri cu vârste cuprinse între 50 și 60 de ani a fost mutată în funcții de adjunct, marginalizată în roluri de guvernator cu puteri reduse sau blocată în ministere aflate la mare distanță de centrele puterii.
Un model similar există și în armata rusă: ofițerii din Statul Major General care conduc efortul de război sunt în vârstă și protejați de pensionare, deși mulți dintre comandanții de pe teren sunt mult mai tineri.
Întârzierea în evoluția naturală a carierei este atât de gravă încât copiii unor elite rusești îmbătrânite sunt numiți direct în funcții birocratice subordonate acestora, ocolind o întreagă generație intermediară.
Fiul consilierului prezidențial Nikolai Patrușev, fiul bancherului miliardar Iuri Kovalciuk și un văr mai tânăr al lui Putin, de exemplu, au devenit cu toții miniștri sau șefi adjuncți în urma propriilor numiri, ajungând rapid în funcții de putere fără o pregătire prealabilă semnificativă.
Această situație creează tensiuni în rândul membrilor clasei politice ruse și poate spori nemulțumirea internă, pe măsură ce funcționarii consacrați sunt ocoliți în procesul de promovare.
Fiecare an în care Putin menține o gerontocrație restrânsă la vârful celor mai puternice instituții ruse sporește șansele unui conflict intergenerațional.
Tinerii și nerăbdătorii
Modul în care un stat permite noilor generații să avanseze pe scara politică este esențial pentru asigurarea stabilității unui regim.
O rotație treptată în rândul celor mai înalte funcții le oferă elitelor emergente cele mai ambițioase un motiv să investească în regim, să-și facă prieteni și aliați printre cei cu vechime în sistem și să câștige încrederea celor care fac parte din cercul de influență asupra deciziilor.
Dacă funcționarii mai tineri sunt însă ținuți constant la marginea sistemului, acesta poate deveni nesustenabil. Vechea gardă va deveni din ce în ce mai vulnerabilă din cauza vârstei, ceea ce va duce, într-un fel sau altul, la apariția unei serii de posturi vacante.
Atunci când vor avea loc aceste tranziții neplanificate și relativ bruște, ele vor propulsa în funcții persoane care nu au interacționat niciodată cu actualii deținători ai puterii, cu care nu există un climat de încredere și care au o influență fragilă asupra instituțiilor pe care ar trebui să le controleze.
Subordonații care au fost mult timp ținuți la distanță și care nu au experiență de guvernare vor fi împinși în aceste roluri. Alternativ, vacantarea bruscă a unei funcții poate declanșa o luptă între membrii nemulțumiți ai sistemului, care vor încerca să se elimine reciproc din competiție.
Aceasta este o rețetă pentru un potențial haos și ar putea duce la pași greșiți periculoși în timpul procesului delicat de coordonare a unei tranziții de conducere.
Cu alte cuvinte, cu cât elitele gerontocratice ale Rusiei rămân mai mult timp la conducerea instituțiilor care dețin legitimitate politică, centralitate constituțională și acces la resurse și la susținători loiali, cu atât va fi mai puțin probabilă o tranziție ordonată către următorul președinte.
Cei care se consideră în poziția ideală pentru a gestiona viitorul post-Putin vor fi presați de alții care au așteptat mult prea mult în culise, dar care nu au dobândit niciodată cu adevărat abilitățile necesare pentru a conduce o țară.
Chiar dacă Putin rămâne sănătos, fiecare potențială schimbare de funcție în cercul său restrâns va deveni ținta multor indivizi care se luptă pentru o singură poziție râvnită într-un posibil „selectorat”.
Cu o generație marcată de dezamăgire și frustrare, presiunea crește pentru exploatarea oricărei oportunități. În loc de claritate și stabilitate, viitorul politicii ruse ar putea reflecta consecințele regimului aparent nemuritor pe care Putin l-a construit.
Problema succesiunii nu mai este, astfel, doar întrebarea „cine vine după Putin?”. Ea privește și capacitatea sistemului creat de acesta de a produce, în momentul în care va fi nevoie, un lider capabil să preia puterea fără ca tranziția să se transforme într-o confruntare între facțiuni.
Putin a construit un regim în care stabilitatea depinde în mare măsură de persoana sa și de relațiile personale pe care le-a cultivat în interiorul elitei. Cu cât această structură rămâne mai mult timp neschimbată, cu atât problema succesiunii devine mai dificil de gestionat.
Iar dacă generația care deține astăzi puterea va dispărea aproape simultan de pe scena politică, Rusia s-ar putea confrunta nu doar cu o schimbare de lider, ci cu o schimbare a întregului echilibru de putere de la Kremlin.
Editor : C.A.