În Criza Suezului din 1956, Marea Britanie și Franța se așteptau la implicarea Statelor Unite într-o puternică demonstrație de forță. Washingtonul a refuzat participarea, a cerut încetarea focului și a susținut o rezoluție ONU care condamna invazia din Egipt. Astăzi, rolurile s-au inversat: Donald Trump le-a cerut aliaților NATO să participe la securizarea traficului maritim prin Strâmtoarea Ormuz și la campania militară pentru răsturnarea regimului din Iran, iar europenii au ezitat sau, în unele cazuri, l-au refuzat pe președintele SUA – o lecție pe care au învățat-o de la americani acum 70 de ani, se arată într-o analiză Newsweek.
În timp ce Criza Suezului a expus limitele puterii europene fără sprijinul american, actuala criză din Iran testează limitele autorității Statelor Unite fără susținerea Europei.
Când Trump a retras SUA din acordul nuclear cu Iranul semnat în 2015, în era Obama, el a argumentat că prevederile înțelegerii sunt prea permisive, recompensând economic Iranul fără să adreseze problema programului său de rachete balistice și a influenței destabilizatoare a Teheranului în regiune.
Liderii europeni au adoptat exact poziția opusă: cu toate că Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune (JCPOA) nu era unul perfect, constrângerile impuse erau semnificative și reduceau riscul declanșării unei crize în domeniul nuclear.
Acea discrepanță a devenit cu timpul un tipar foarte greu de schimbat. Guvernele europene au pus mereu accent pe promovarea unor relații pașnice, inspecții periodice și limite negociate, în timp ce Trump a optat pentru o campanie de presiune maximă, descurajare prin forță și obținerea unui acord final mult mai amplu.
Oficialii europeni au văzut de multe ori Washingtonul ca pe un partener predispus la escaladări bruște, iar oficialii americani consideră că Europa este reticentă să confrunte riscurile strategice de lungă durată din cauza unei slăbiciuni endemice.
În acest context, cel mai recent apel al lui Trump pentru sprijin din partea aliaților SUA nu avea prea multe șanse să fie primit cu brațele deschise.
SUA au refuzat să se alăture aliaților săi, Marea Britanie și Franța, în timpul Crizei Suezului
Criza Suezului va rămâne mereu un caz reprezentativ ce demonstrează cum așteptările aliaților SUA se prăbușesc în fața opoziției Washingtonului.
Decizia președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser de a naționaliza Compania Canalului Suez în iulie 1956, a fost resimțită de Marea Britanie și Franța, care au controlat până atunci această rută navigabilă crucială ce leagă Marea Mediterană de Marea Roșie, drept o amenințare strategică și o umilință politică.
Cele două țări au venit cu un plan militar conceput împreună cu Israel, care a invadat Peninsula Sinai a Egiptului pe 29 octombrie. Forțele britanice și franceze au lansat apoi bombardamente cu scopul de a-i separa pe combatanți și de a securiza canalul.
Administrația Eisenhower, însă, a refuzat să susțină intervenția militară. Oficialii americani se temeau că acest lucru ar fi inflamat naționalismul anti-occidental, ar fi consolidat influența Uniunii Sovietice în Orientul Mijlociu și ar fi asociat Washingtonul cu ambițiile coloniale europene.
Decizia de a participa în operațiunea contra Egiptului era cu atât mai dificilă cu cât Statele Unite doar ce condamnaseră represiunea sovietică din Ungaria, după declanșarea revoluției din 1956.
Washingtonul a cerut, în schimb, aplicarea armistițiului susținut de ONU, a votat pentru rezoluțiile care condamnau invazia și a ajutat la formarea primelor forțe ONU de menținere a păcii.
SUA au refuzat să ofere sprijin financiar Marii Britanii și a indicat faptul că s-ar opune unui ajutor în acest sens din partea Fondului Monetar Internațional. Presiunea economică a grăbit decizia Londrei de a se retrage din Egipt.
Criza Suezului a afectat relațiile Statelor Unite cu unii dintre cei mai importanți aliați ai săi, care s-au simțit trădați, în special după experiența din al Doilea Război Mondial, ceea ce a contribuit și la demisia prim-ministrului Anthony Eden.
Diferența dintre forța copleșitoare și stabilitatea de lungă durată explică de ce Washingtonul are nevoie de implicarea aliaților
În termeni pur militari, SUA pot continua să lovească ținte din Iran și să încerce să protejeze Golful Persic și fără ajutorul aliaților, însă securizarea Strâmtorii Ormuz, pe unde trece 20% din tot petrolul exportat la nivel global, necesită mai mult decât înfrângerea unor forțe convenționale.
Cu ajutorul arsenalului său diversificat, care include mine marine, rachete, drone și nave de atac rapid, Iranul poate amenința în permanență regiunea.
Redeschiderea acestei rute maritime ar putea dura săptămâni sau chiar luni de zile. Diferența dintre forța copleșitoare și stabilitatea de lungă durată explică de ce Washingtonul are nevoie de implicarea aliaților.
Participarea europenilor ar semnala și faptul că misiunea contra Iranului are ca obiectiv protejarea comerțului global, nu extinderea unui război condus de SUA.
Oficialii britanici au scos în evidență nevoia de securitate maritimă și protejare a aliaților regionali contra atacurilor Iranului, însă au spus clar că nu se vor lăsa atrași de SUA într-un conflict mai extins.
Liderii din Franța au ridicat problema legalității acțiunilor militare din Iran în condițiile actuale și au indicat faptul că ar prefera o misiune maritimă de apărare mai limitată, în loc să se alăture operațiunilor în desfășurare.
Oficialii germani au spus că această criză nu a fost declanșată de Europa și au făcut apel la reținere.
Alianțele slăbesc atunci când liderii presupun că solidaritatea între aliați este necondiționată
Trump s-a arătat extrem de frustrat de reacția liderilor europeni și i-a criticat pe aliații NATO pentru refuzul lor de a împărți povara conflictului din regiunea Golfului Persic.
Criza Suezului rămâne cunoscută ca un moment de cotitură care a expus limitele puterii Marii Britanii și a Franței și a demonstrat că Statele Unite sunt dispuse să se opună planurilor celor mai apropiați aliați ai săi atunci când interesele lor diferă.
Conflictul din Iran pare să fi produs o situație aproape în oglindă cu cea din 1956. Washingtonul este cel care pune acum presiune pe Londra și Paris să acționeze, iar europenii refuză, invocând lipsa acoperirii legale și riscul intensificării conflictului, precum și faptul că americanii au ales o cale pe care europenii nu și-o doresc.
Alianțele slăbesc atunci când liderii presupun că solidaritatea între aliați este incontestabilă. Criza Suezului i-a învățat pe europeni că susținerea americanilor este una condiționată. Actuala criză din Iran arată că puterea Statelor Unite este impresionantă chiar și fără ajutorul aliaților, dar, de cele mai multe ori, este mai puțin decisivă și mai fragilă decât pare pe hârtie.
Editor : Raul Nețoiu
