În 1823, președintele James Monroe articula o doctrină care avea să definească politica externă americană pentru următoarele două secole: Emisfera Vestică nu este deschisă colonizării sau intervenției puterilor europene. Timp de decenii, am crezut că epoca sferelor de influență a apus, înlocuită de ordinea internațională liberală bazată pe reguli. Însă evenimentele fulgerătoare din primele zile ale lui 2026, culminând cu operațiunea militară chirurgicală a Statelor Unite în Venezuela și capturarea lui Nicolas Maduro, ne demonstrează că istoria nu s-a sfârșit. Ea s-a întors, și a făcut-o cu o violență calculată.
Ceea ce am văzut în Caracas a fost mai mult decât o operațiune de extragere a unui dictator acuzat de narcoterorism. A fost o declarație geopolitică scrisă cu rachete de precizie și forțe speciale: Statele Unite au revenit la o strategie de „Fortăreață America”. Contrastul cu invazia greoaie, sângeroasă și prelungită a Rusiei în Ucraina nu poate fi mai izbitor. În timp ce Moscova s-a împotmolit în tranșeele Donbasului timp de ani de zile, Washingtonul a demonstrat, în mai puțin de 48 de ore, capacitatea de a decapita un regim ostil la mii de kilometri distanță, fără a se angaja într-un război de uzură. Iar obiectivele sunt totalmente diferite: în timp ce administrația de la Washington a lovit un regim ilegitim, o catastrofă pentru națiune, eliminând un dictator sângeros (2013-2025 – aproape 20.000 de execuții extrajudiciare, dispariții forțate și mii de arestări ale opoziției politice, ale jurnaliștilor, activiștilor civici și protestatarilor pașnici, în vreme ce aproape 8 milioane de oameni au fugit din țară în ultimii 12 ani provocând una dintre cele mai mari cele mai mari crize umanitare din America Latină), Rusia a început în februarie 2022 un război de ocupație împotriva unui stat democratic, pașnic, suveran, o invazie ilegală și neprovocată.
Această acțiune ridică însă unele întrebări fundamentale despre natura puterii în secolul XXI. Este aceasta o victorie a democrației sau o reafirmare a imperialismului energetic? Răspunsul, ca întotdeauna în geopolitică, nu este simplu, ci se află la intersecția dintre idealurile morale și necesitățile brutale ale realpolitik-ului.
Geopolitica MAGA și Doctrina Monroe 2.0
Pentru a înțelege de ce Venezuela și de ce acum, trebuie să privim harta lumii nu prin prisma ideologiei, ci a geografiei și a competiției marilor puteri. Timp de un deceniu, China a curtat agresiv America Latină, construind infrastructură prin inițiativa „Belt and Road” și oferind împrumuturi regimurilor izolate de Occident. Venezuela devenise, în esență, un portavion nescufundabil al intereselor chineze (și rusești) în „curtea din spate” a Americii. Analize recente arată cum China a reușit să controleze peste 30 de porturi din cele mai mari 50 ale Americii de Sud, având o strategie pe termen lung pentru a face din acestea hub-uri pentru mărfuri care puteau avea inclusiv destinație militară în cazul unui conflict împotriva americanilor. Autostrăzi, căi ferate, aeroporturi, rafinării, infrastructură critică, toate au fost și sunt expresia nu unei dominații economice, ci a unei puteri totalitare – Republica Populară Chineză – care aduce cu ea o ideologie criminală – comunismul – ca mod de guvernare și de a infestare a vieții cotidiene.
Tăierea nodului gordian
Intervenția din Caracas marchează sfârșitul toleranței strategice a Washingtonului. Conceptul de „America Mare” (Great America), promovat de administrația de la Casa Albă, nu se referă doar la teritoriul SUA, ci la securizarea întregului lanț continental, din Canada până în Țara de Foc.
Prin eliminarea regimului Maduro, SUA au realizat trei obiective strategice simultan:
- Eliminarea unui proxy ostil: Au scos din joc un aliat cheie al Moscovei și Beijingului, care oferea Rusiei posibilitatea de a proiecta amenințări asimetrice în proximitatea SUA.
- Securizarea flancului sudic: Criza migrației, alimentată de colapsul economic venezuelean, a fost o vulnerabilitate internă majoră pentru SUA. Stabilizarea sursei este singura soluție pe termen lung.
- Semnalul de forță: Într-o lume care specula declinul puterii americane, această demonstrație de eficiență militară servește drept avertisment pentru orice alt stat din regiune tentat să flirteze cu puteri rivale.
Economia, superioară moralei în geopolitica SUA
Discursul oficial se concentrează pe narcotice și democrație. Acestea sunt motive valide, dar insuficiente pentru a explica o invazie. Elefantul din cameră este, inevitabil, petrolul. Dar nu orice petrol.
Statele Unite sunt cel mai mare producător de petrol din lume, grație revoluției șisturilor bituminoase. Totuși, petrolul de șist este „ușor” și „dulce”. Rafinăriile complexe din Golful Mexic, coloana vertebrală a industriei energetice americane, au fost construite cu decenii în urmă pentru a procesa petrol „greu” și vâscos. Până recent, acest petrol venea din Canada, Mexic și… Venezuela.
Odată cu sancțiunile impuse Rusiei (un alt furnizor de petrol greu), SUA s-au trezit într-un impas strategic. Aveau nevoie de țițeiul greu al Venezuelei pentru a menține prețurile la pompă scăzute și economia competitivă. Doar că multe dintre investițiile americane în Venezuela fuseseră naționalizate sau expropriate fie de regimul Chavez fie de Maduro prin forme de șantaj care impuneau condiția ca tot acționariatul să treacă în mâinile cartelurilor sau a bandelor din Venezuela.
Mai mult decât nevoia Americii, a fost vorba despre nevoia Chinei. Delegațiile chineze prezente la Caracas înainte de atac negociau accesul preferențial la cele mai mari rezerve de petrol din lume (peste 300 de miliarde de barili). O Venezuelă integrată complet în orbita economică a Chinei ar fi oferit Beijingului securitatea energetică necesară pentru a rezista unei eventuale blocade navale americane în cazul unui conflict în Taiwan.
Prin preluarea controlului (direct sau prin instalarea unui guvern prietenos), SUA au negat Chinei această „poliță de asigurare” strategică.
Piețele au reacționat cu o volatilitate previzibilă pe termen scurt, dar cu un optimism precaut pe termen mediu.
- Petrol: Anticiparea revenirii a milioane de barili venezueleni pe piața liberă va pune o presiune descendentă pe prețul global, lovind indirect în veniturile de război ale Rusiei.
- Aur și Crypto: Instabilitatea inițială a dus la un salt al activelor de refugiu, dar succesul rapid al operațiunii a calmat temerile unui conflict prelungit.
Dimensiunea morală – între eliberare și imperialism
Aici intrăm pe terenul minat al eticii internaționale. Susținătorii intervenției o vor numi o „eliberare necesară”. Criticii o vor numi „imperialism neocolonial”. Să discutăm faptele!
Regimul lui Nicolas Maduro a fost, fără echivoc, o tragedie pentru poporul venezuelean. Prăbușirea PIB-ului cu 80%, exodul a 7 milioane de oameni și transformarea statului într-un hub pentru cartelurile de droguri (Cartel de los Soles) sunt realități incontestabile. Din perspectiva Responsabilității de a proteja, comunitatea internațională avea o justificare morală să intervină într-un stat eșuat care își brutaliza cetățenii.
Totuși, trebuie să fim lucizi. Statele Unite nu au intervenit din pur altruism. Dacă Venezuela ar fi exportat doar banane, nu am fi văzut portavioane în Marea Caraibelor. Tensiunea dintre valorile democratice și interesele strategice este veche de când lumea.
Pericolul moral constă în precedentul creat. Dacă SUA pot schimba un regim prin forță pentru că le displace orientarea sa geopolitică, ce argumente mai rămân împotriva acțiunilor similare ale Rusiei sau Chinei în sferele lor de influență?
Aici aș spune că diferența stă în rezultat: dacă intervenția duce la alegeri libere și prosperitate, istoria tinde să ierte încălcarea suveranității (vezi Panama 1989). Dacă duce la haos (vezi Irak 2003), condamnarea va fi eternă.
Ce înseamnă căderea lui Maduro pentru Vladimir Putin și Xi Jinping?
Dictatorul sângeros Vladimir Putin a pierdut de două ori. O dată pentru că tratatul de securitate prin care Rusia oferea protecție Venezuelei a dispărut în câteva ore demonstrând că Rusia nu poate proteja pe nimeni: nici pe dictatorul sirian, nici pe cel iranian, nici pe cele venezuelean. A doua oară pentru că mesajul îndreptat împotriva dictatorilor și a ororilor lor este mai puternic ca oricând. Pentru Kremlin, imaginile cu Maduro în cătușe sunt un coșmar. Venezuela era unul dintre puținii aliați vocali ai Rusiei. Pierderea acestui punct de sprijin izolează și mai mult Moscova. Mai mult, o Venezuelă care pompează petrol pe piața globală scade prețul barilului, subminând capacitatea Rusiei de a finanța războiul din Ucraina. Este o lovitură economică mai eficientă decât zece pachete de sancțiuni.
China primește un semnal clar: Statele Unite sunt dispuse să folosească forța militară brută pentru a-și proteja interesele vitale. Ambiguitatea strategică a fost înlocuită cu o certitudine. Acest lucru va forța Partidul Comunist Chinez să recalculeze costurile unei eventuale acțiuni asupra Taiwanului. Dacă SUA au reacționat atât de violent pentru Venezuela, care este, în ultimă instanță, periferică economiei globale high-tech, cum ar reacționa pentru Taiwan, care este inima industriei de semiconductori?
Povara victoriei
Capturarea lui Maduro este partea ușoară. Istoria ne învață că a câștiga războiul este infinit mai simplu decât a câștiga pacea. Statele Unite au acum responsabilitatea imensă de a reconstrui o națiune distrusă. Dacă Venezuela devine un stat clientelar, instabil și corupt, operațiunea din 2026 va fi văzută ca un act de piraterie geopolitică. Dacă, însă, resursele vaste ale țării vor fi folosite pentru a reconstrui clasa de mijloc și instituțiile democratice, aceasta ar putea marca începutul unei noi ere de prosperitate în emisfera vestică.
Trăim vremuri de transformare tectonică. Ordinea unipolară de după 1990 s-a încheiat, dar lumea multipolară care i-a urmat este mai volatilă și mai periculoasă. Prin acțiunea din Venezuela, Statele Unite au semnalat că nu sunt dispuse să se retragă liniștite în noapte.
Pax Americana a fost reanimată, dar prețul acestei reanimări este sfârșitul iluziei că trăim într-o lume guvernată doar de forța legii. Ne-am întors într-o lume guvernată de legea forței, iar America tocmai a reamintit tuturor că ea deține cel mai mare „baston de mareșal” din cameră.
Rămâne de văzut dacă va avea și înțelepciunea de a folosi darul reconstrucției cu aceeași abilitate.
