La sfârșit de ianuarie, la Davos, directoarea Fondului Monetar Internațional, Kristalina Georgieva, a rostit cuvintele care ar fi trebuit să trezească orice guvern din lume: „Treziți-vă. Inteligența artificială este reală. Și lovește piața muncii ca un tsunami.”
E un diagnostic pus de instituția care monitorizează economia planetei. Iar România — ca de atâtea ori — riscă să fie surprinsă de val.
Sintetizez mai jos topul celor mai importante lucruri anunțate și negociate despre AI în trei locuri care fac agenda lumii — Davos, München, ONU.
Toată lumea este de acord că trăim un moment fără precedent în istoria umanității. Nu pentru că tehnologia avansează — asta a făcut-o întotdeauna — ci pentru că, pentru prima dată, avansează singură.
Yuval Noah Harari a explicat la Davos, cu o claritate care te obligă să te oprești din scroll, de ce este atât de diferit ce se întâmplă acum: inteligența artificială nu mai este un simplu instrument, ci un agent.
Ce înseamnă asta concret?
Un cuțit care decide singur dacă taie o salată sau comite o crimă — aceasta a fost comparația lui Harari. Și nu e o exagerare. E o descriere precisă a unei realități: sisteme care nu doar execută, ci aleg, optimizează, influențează, conving.
Cifrele
Cifrele spun o poveste pe care nu ne mai putem permite să o ignorăm.
FMI estimează că 60% dintre locurile de muncă în economiile avansate vor fi afectate de AI (îmbunătățite, transformate sau eliminate). La nivel global, proporția e 40%.
Raportul World Economic Forum (2025) anticipează 170 de milioane de locuri noi create, dar și 92 de milioane dispărute.
Iar Dario Amodei, CEO-ul Anthropic, avertizează că jumătate din pozițiile entry-level white-collar ar putea dispărea în următorii cinci ani.
Ce înseamnă asta?
Înseamnă că nu vorbim despre un viitor abstract. Vorbim despre tinerii care intră azi pe piața muncii. Vorbim despre părinți care își pun întrebarea dacă diploma copilului lor mai valorează ceva peste zece ani. Vorbim despre noi toți.
Și nu, nu e doar o dezbatere academică. Un tânăr programator din Cluj care azi scrie cod va concura mâine cu un AI care scrie cod mai rapid, mai ieftin, non-stop. Nu e o profeție. E o realitate care deja se strecoară în companii prin „tool-uri”, apoi devine „procedură”, apoi devine „standard”.
Iar fără programe serioase de formare, reconversie și protecție socială, același AI va adânci prăpastia dintre cei care pot ține pasul și cei care rămân în urmă.
Pentru România, discuția despre AI nu mai poate rămâne la nivel de entuziasm tehnologic. Trebuie să devină o discuție concretă despre tineri, despre salariile din clasa de mijloc și despre cum arată un contract social adaptat erei AI.
Elon Musk, la prima sa apariție la Davos, a spus că inteligența artificială ar putea depăși orice om pe planetă foarte curând.
Jensen Huang, CEO-ul Nvidia, spune ceva la fel de important, dar cu altă nuanță: AI este infrastructură — fiecare țară ar trebui să o trateze la fel ca electricitatea sau drumurile.
Larry Fink, cel care conduce BlackRock, a pus întrebarea pe care niciun politician nu și-o permite să o evite: ce se întâmplă cu toți ceilalți, dacă AI le face celor cu guler alb ce le-a făcut globalizarea muncitorilor cu guler albastru?
Și aici apare ideea care leagă tot: cine scrie regulile, scrie viitorul.
Ceea ce face acest moment, însă, cu adevărat critic nu sunt doar riscurile, ci absența regulilor.
ONU, New York: cine are dreptul să spună cum se guvernează AI?
La scurt timp după Davos, la New York, Adunarea Generală a ONU a făcut un pas pe care unii îl consideră istoric, alții controversat: a creat Independent International Scientific Panel on AI, un panel de 40 de experți care va publica rapoarte despre riscurile și impactul AI asupra economiei, societății și democrației.
Dar decizia nu a trecut liniștit. Statele Unite au votat împotrivă, invocând ideea că ONU își depășește mandatul și contestând că guvernanța AI poate fi stabilită prin mecanisme multilaterale. Europa, dimpotrivă, a fost în prima linie a susținătorilor, considerând că avem nevoie de un cadru comun, bazat pe dovezi, pentru o tehnologie cu impact global.
În spatele votului se află, de fapt, o întrebare politică foarte clară:
Cine scrie regulile jocului pentru AI — statele individual, companiile sau și comunitatea internațională?
München: AI ca instrument de securitate și putere
Dacă Davos a vorbit despre economie și joburi, München a mutat discuția într-o zonă mai rece — și mai reală: securitatea națională și apărarea.
La Conferința de Securitate de la München, inteligența artificială a intrat pe terenul cel mai sensibil: ce se întâmplă când AI nu mai e doar „productivitate”, ci avantaj strategic? Innovation Night, un eveniment special al conferinței, a fost dedicat „algoritmilor strategici” și felului în care AI schimbă războiul.
Fostul CEO Google, Eric Schmidt, a vorbit deschis despre „război algoritmic” și despre modul în care AI poate asigura superioritate decizională pe câmpul de luptă. În același timp, a atras atenția asupra unei realități care ar trebui să ne dea fiori: serverele și infrastructurile AI folosite în scop militar devin, automat, ținte militare legitime. Asta schimbă profund felul în care gândim infrastructura critică.
Și aici se închide cercul:
La Davos, FMI vorbește despre AI ca șoc pe piața muncii;
ONU încearcă să creeze un cadru global de reflecție și reguli;
München tratează AI ca factor de putere militară și geopolitică.
Toate în câteva săptămâni. Nu e o coincidență. E dovada că AI a devenit subiectul central al ordinii mondiale.
Iar România?
România a ratat deja, din nefericire, startul. Nu pentru că nu avem oameni. Îi avem. Nu pentru că nu avem potențial. Îl avem. Ci pentru că ne lipsește — prea des — decizia politică. România poate mult mai mult. România trebuie să își propună să facă mult mai mult.
Avem peste 200.000 de profesioniști IT. Stăm foarte bine și la capitolul energie.
Avem ingredientele cheie. Ne trebuie decizie și acțiune.
De aceea am propus în Parlamentul României înființarea primei comisii parlamentare dedicate inteligenței artificiale. Pentru că algoritmii decid deja ce vedem, ce cumpărăm și, uneori, ce șanse avem. Și pentru că parlamentele trebuie să devină proactive și anticipative, nu să reacționeze după ce valul a trecut.
Ce e de făcut mai departe: două decizii de luat cât mai repede
Premierul Spaniei, Pedro Sánchez, a sintetizat poate cel mai bine miza momentului: ascensiunea inteligenței artificiale este de neoprit, dar nu poate fi neguvernată. Aceasta este provocarea generației noastre — comparabilă, cum spunea ambasadorul din Costa Rica la ONU, cu responsabilitatea pe care au avut-o cei care au domesticit energia atomică.
Este necesar să schimbăm mindset-ul. Putem continua să privim de pe margine cum restul lumii scrie regulile, construiește instituțiile și captează beneficiile economice ale celei mai transformatoare tehnologii din istorie. Sau putem decide că locul nostru este la masa unde se iau deciziile.
Și aici vin cele două decizii care nu mai suportă amânare:
Ne trebuie urgent o arhitectură clară de guvernanță.
Nu „comitete” fără putere, nu „grupuri” fără mandat. Ci responsabilitate clară, coordonare și capacitate reală de implementare.
Ne trebuie o gândire strategică de educare și de dezvoltare de competențe AI.
În administrație, în educație, în sănătate, în economie. În business. Nu vom ajunge prea departe cu inițiative autodidacte de inspirație social media. Execuția tactică face toată diferența.
Concluzia: tsunami-ul e aici, dar noi alegem ce facem mai departe
De aceea vorbesc din ce în ce mai mult despre AI și leadership. Nu pentru că ar fi „tema viitorului”, ci pentru că este tema prezentului — iar modul în care răspundem acum va decide dacă generațiile care vin vor trăi acest tsunami ca pe un dezastru sau ca pe o oportunitate folosită inteligent.
Nu avem nevoie de bugete uriașe pentru a începe. Avem nevoie de luciditate, de curaj. De urgență.
Avem nevoie de o comisie parlamentară dedicată AI — acum.
De o autoritate națională competentă — ieri.
De o viziune strategică pe termen lung — imediat.
Pentru că tsunami-ul despre care a vorbit Georgieva la Davos nu e „ceva ce vine”. E ceva ce e deja aici.
Întrebarea care rămâne este dacă învățăm să înotăm și ne ambiționăm să fim buni la asta sau ne lăsăm luați și purtați de val?
