Renumitul regizor de film Bela Tarr a încetat din viaţă marţi, la vârsta de 70 de ani, a declarat pentru MTI un coleg de breaslă al cineastului ungar, Bence Fliegauf, vorbind în numele familiei acestuia.
Tarr este cunoscut îndeosebi pentru ecranizarea „Satantango” – cu o durată de peste şapte ore – în 1994, după romanul omonim al scriitorului ungar Laszlo Krasznahorkai, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 2025.
Acesta a semnat de asemenea şi o adaptare după romanul din 1989 al scriitorului – „Az ellenallas melankoliaja” („The Melancholy of Resistance”) -, plasat într-un loc izolat din perioada comunistă, în filmul „Werckmeister Harmonies”, realizat în anul 2000.
Regizorul ungar a fost recompensat anul trecut la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) cu Premiul pentru întreaga activitate.
Carieră
Bela Tarr şi-a început cariera cu documentare despre oamenii obişnuiţi din clasa muncitoare până să debuteze în lungmetraj, la doar 22 de ani, cu „În sânul familiei” („Family Nest”, 1977), pe care l-a filmat în doar şase zile cu o echipă de actori neprofesionişti. Realismul social şi critica politică vor caracteriza şi următorul său film, „Vagabondul” („The Outsider”, 1981), despre un violonist talentat care-şi distruge viaţa prin comportamentul său iresponsabil, precum şi „Vieţi prefabricate” („The Prehab People”, 1982), câştigător al unei menţiuni speciale la Festivalul de Film de la Locarno.
Criticii i-au comparat de multe ori operele de început cu filmele în stil ciné-vérité ale lui John Cassavetes, deşi regizorul maghiar a susţinut că nu le văzuse niciodată.
Cu „Almanahul toamnei” (Almanac of Fall, 1984), Bela Tarr începe să-şi consolideze stilul care ulterior i-a devenit trademark: cadre lungi, stilizate şi poetice, o atmosferă apăsătoare, infuzată cu angoasă. În 1988, odată cu „Damnare” („Damnation”) începe şi colaborarea de lungă durată cu scriitorul László Krasznahorkai, împreună cu care va scrie scenariile următoarelor sale filme.
Poate cel mai cunoscut film născut din acest parteneriat creativ este „Satantango” (1994), o capodoperă de 439 de minute pe care cinefilii hardcore prezenţi la cea de-a şasea ediţie TIFF au avut şansa rară de a o vedea într-o sală de cinema, pe peliculă. Despre „Sátántangó”, scriitoarea americană Susan Sontag a spus că e filmul pe care l-ar vedea cu plăcere în fiecare an.
Considerată de critici una dintre cele mai importante opere cinematografice ale secolului XXI, „Armonii Werckmeister” („Werckmeister Harmonies”, 2000) a fost proiectat la ediţia inaugurală a TIFF-ului din 2002 şi o are pe generic drept co-regizoare pe monteuza Ágnes Hranitzky, cu care Tarr a lucrat încă de la primele sale filme.
Împreună vor mai semna şi „Omul din Londra” („The Man from London”, 2007), în care joacă şi Tilda Swinton şi care a avut premiera în competiţia Festivalului de Film de la Cannes, şi „Calul din Torino” („The Turin Horse”, 2011), distins cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Berlin. Despre acesta din urmă, criticul A.O. Scott de la The New York Times a scris că „rigorile vieţii te pot doborî.
Rigorile artei pot avea efectul opus, iar Calul din Torino este un exemplu – unul extrem de rar în cinematografia contemporană – despre cum o operă ce pare construită pe negarea plăcerii poate, prin disciplină formală, integritate pasională şi un dramatism înfricoşător, să genereze o experienţă înălţătoare”. După cum a declarat încă de la începutul filmărilor, „Calul din Torino” este ultimul film al regizorului.
Editor : C.L.B.
