Donald Trump a afirmat că poartă discuții cu liderii iranieni privind încetarea campaniei sale de bombardamente; Iranul spune că nu este așa. Dar ceea ce face cu siguranță este să pregătească o alternativă, în cazul în care o încetare negociată a ostilităților s-ar dovedi imposibilă, scrie The Economist.
Două unități amfibii ale pușcașilor marini americani sunt în drum spre Golf, una din Japonia și cealaltă din California. Se pare că o divizie de infanterie de elită aeropurtată le va urma în curând. Desfășurarea lor sugerează că președintele american are în vedere o încercare de a deschide cu forța Strâmtoarea Ormuz. Aceasta este o sarcină descurajantă.
De la începutul operațiunii „Epic Fury”, Iranul a amenințat strâmtoarea, blocând aproximativ 20% din exporturile globale de petrol și gaze, printre alte mărfuri esențiale. Nouăsprezece nave comerciale au fost lovite, în interiorul Golfului, în strâmtoare și chiar în afara acesteia. Traficul s-a redus la un firicel, în mare parte nave legate de Iran. Acest lucru a provocat convulsii pe piețele de mărfuri în special și pe piețele financiare în general.
Plan în trei etape
Pentagonul pare să aibă un plan în trei etape pentru deschiderea strâmtorii. Prima etapă implică vânătoarea mijloacelor militare iraniene — bărci rapide, rachete, drone și mine — care amenință transportul maritim în strâmtoare. (Navele de război și submarinele Iranului par să fi fost deja distruse.) Vânătorii sunt în principal aeronave, dar ar putea include în curând și trupe terestre.
A doua etapă constă în curățarea strâmtorii de mine.
În cele din urmă, odată ce capacitatea Iranului de a ataca navele a fost suficient redusă, Marina SUA ar începe să escorteze petrolierele prin strâmtoare. Fiecare etapă ar putea dura câteva săptămâni și ar prezenta un risc considerabil pentru forțele americane.
„Cărțile” Iranului
Iranul are multe modalități de a ataca navele. Rachetele și dronele pot lovi din aer. Bărci rapide încărcate cu rachete și explozivi pot înconjura navele sau se pot izbi de ele. Sub apă, pot pândi mine de diferite tipuri. Iar soldații și echipamentul folosit în astfel de atacuri sunt dispersați și ascunși în golfuri, peșteri și tuneluri subterane împrăștiate de-a lungul a sute de kilometri de coastă. Acest lucru le face dificil de depistat și distrus doar din aer.
Citește și
În ultimele zile, avioanele de război americane au bombardat coastele Iranului. Pe 19 martie, generalul Dan Caine, cel mai înalt grad militar american, a declarat că avioanele de vânătoare au aruncat bombe de 5.000 de livre pentru a penetra straturile de rocă și beton și a demola buncărele subterane în care erau depozitate rachetele antinavale. Statele Unite au trimis, de asemenea, elicoptere și avioane de atac care zboară la joasă altitudine, precum A-10 „Warthog”, practic o mitralieră zburătoare, pentru a mitralia bărcile rapide iraniene. Forțele americane afirmă că au avariat sau scufundat peste 120 de nave militare iraniene și 44 de nave de amplasare a minelor. „Ceea ce fac SUA în acest moment este pur și simplu să bombardeze fiecare peșteră, clădire și garaj care ar putea adăposti aceste sisteme de arme”, spune Bryan Clark de la Hudson Institute, un think-tank din Washington. „Dar este greu să elimini cu adevărat toate amenințările potențiale.”
Atac la sol
O idee care câștigă teren implică desfășurarea de forțe speciale sau de pușcași marini pe insulele din apropiere pentru a identifica și distruge țintele ascunse în teren accidentat. Se pare că oficialii militari iau în calcul capturarea insulei Kharg, principalul terminal de export de petrol al Iranului, sau a trei insule aflate sub controlul Iranului, dar revendicate de Emiratele Arabe Unite chiar în interiorul strâmtorii. Pe lângă căutarea amenințărilor, aceste trupe ar putea instala sisteme de apărare aeriană cu rază scurtă de acțiune pentru a ajuta la protejarea transportului maritim, subliniază Mark Cancian de la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale, un think-tank.
Dar desfășurarea trupelor ar fi riscantă. Acestea s-ar afla în raza de acțiune a artileriei iraniene, ca să nu mai vorbim de drone. Mai mult, ar trebui să fie reaprovizionate, punând și mai multe avioane și nave în pericol. Prezența lor ar putea, de asemenea, să aducă doar un beneficiu limitat. Dronele iraniene Shahed-136 pot zbura peste 1.500 km, astfel încât pot lovi oriunde în strâmtoare sau în Golful Persic de aproape oriunde din Iran.
Alte pericole
Dezminarea ar fi la fel de riscantă. Există rapoarte contradictorii cu privire la faptul dacă Iranul a desfășurat astfel de dispozitive, dar firmele de transport maritim sunt, în mod firesc, reticente să-și asume riscuri. Înainte de începerea războiului, se estima că Iranul avea stocate aproximativ 6.000 de mine de diferite tipuri. Printre acestea se numără minele ancorate, care rămân chiar sub suprafață și explodează atunci când sunt lovite de o navă, precum și dispozitive mai avansate, care stau pe fundul mării și sunt declanșate de semnăturile magnetice sau acustice ale unei nave. Deși America a scufundat multe dintre navele iraniene de amplasare a minelor, în locul acestora pot fi folosite nave comerciale sau de pescuit. „Orice navă poate fi o navă de amplasare a minelor”, subliniază James Foggo, un amiral în rezervă.
Marina americană, călcâiul lui Achile
Marina SUA a neglijat mult timp războiul cu mine. În ianuarie, într-un moment extrem de nepotrivit, a casat ultimele nave de deminare din clasa Avenger staționate în regiune. Două dintre cele trei nave care le-au înlocuit, „nave de luptă litorale” dotate cu echipamente de deminare, nu se află în Golful Persic și trebuie să sosească din Asia. La sosire, acestea pot lansa elicoptere cu sisteme de detectare aeriană și drone subacvatice care pot atât căuta, cât și dezarma minele. Însă aceste sisteme nu au fost încă utilizate în luptă și au suferit o serie de defecțiuni tehnice în timpul testelor. Clark estimează că curățarea strâmtorii ar putea dura între una și trei săptămâni. La un moment dat, oficialii vor trebui să „smulgă bandajul” și să înceapă escortarea navelor fără certitudinea deplină că toate amenințările au fost eliminate, adaugă el.
Citește și
Escortarea petrolierelor prin strâmtoarea îngustă ar fi cea mai complexă și periculoasă fază a operațiunii – și, potențial, una fără termen limită. Convoaiele ar necesita zeci de drone, elicoptere de atac și avioane de vânătoare care să survoleze zona în scop protector, precum și avioane de avertizare și control aerian pentru a detecta rachetele și dronele care se apropie. Navele de război ar folosi tunuri cu rază scurtă de acțiune sau sisteme de război electronic pentru a dezactiva dronele care se apropie și interceptori mai scumpi și mai rari împotriva rachetelor. Experții maritimi estimează că marina ar avea nevoie de un distrugător pentru a însoți fiecare pereche de petroliere, având în vedere cât de aproape vor naviga împreună prin strâmtoare.
Lupta cu timpul
Marina are în prezent 14 distrugătoare în regiune, dar șase dintre ele sunt ocupate cu protejarea portavioanelor. Aducerea mai multor distrugătoare în Golf ar putea dura săptămâni și ar deturna și mai multe forțe americane din alte părți ale lumii, cum ar fi Asia. Deși aliații Americii ar putea fi dispuși să ajute, majoritatea s-au ferit să trimită nave cât timp războiul este încă în desfășurare. Indiferent cine o va întreprinde, o astfel de misiune ar fi extrem de costisitoare și ar consuma și mai mult din stocurile în scădere ale Americii și ale aliaților săi de muniție antirachetă.
Geografia strâmtorii ridică, de asemenea, probleme. Aceasta are o lățime de abia 50 km în punctul său cel mai îngust și este înconjurată de munți, astfel încât navele de război americane vor avea doar un timp limitat pentru a detecta și a respinge rachetele și dronele care se apropie. De asemenea, vor trebui să execute manevre dificile în curenți puternici pentru a menține o formație strânsă cu navele pe care le escortează. Și toate acestea presupun că există nave comerciale dispuse să treacă prin această încercare.
Marina americană a acumulat o experiență valoroasă în ultimii ani luptând împotriva Houthiților, o miliție din Yemen aliată cu Iranul, subliniază dl Foggo. Dar arsenalul Iranului este mai sofisticat – iar hotărârea sa ar putea fi mai mare, întrucât regimul luptă pentru supraviețuirea sa. „Își economisesc resursele în acest scop de zeci de ani”, spune Clark. „Vor putea continua acest lucru atâta timp cât noi suntem dispuși să o facem.”
Editor : Sebastian Eduard
