În vara lui 1979, mașinile personale din România aveau voie să circule doar în funcție de cifra numărului de înmatriculare, iar prețul benzinei tocmai fusese majorat printr-o decizie a Comitetului Executiv al partidului. Țara se afla, teoretic, în plină epocă de aur petrolieră. Statul care se lăuda cu rafinării uriașe și cu independență energetică își raționaliza deja carburantul. Duminicile fără mașini spuneau adevărul pe care propaganda îl acoperea: imperiul industrial construit de Nicolae Ceaușescu ardea mult mai mult petrol decât putea scoate din pământ.
Scena aceasta are astăzi un ecou incomod: motorina se apropie iar de pragul de 10 lei litrul, țițeiul Brent a urcat spre 90 de dolari pe baril după destrămarea armistițiului fragil dintre Statele Unite și Iran, iar navele care traversează Strâmtoarea Ormuz, ruta pe unde trece aproximativ o cincime din petrolul lumii, au redevenit o variabilă geopolitică.
România produce astăzi în jur de un sfert din petrolul pe care îl consumă și importă tot restul, iar acest tipar durează, cu mici oscilații, de aproape o jumătate de secol. Cele trei mari rafinării ale țării, Petromidia, Petrobrazi și Petrotel, au o capacitate de prelucrare de circa 12,5 milioane de tone pe an. Producția internă de țiței a fost, în 2025, de doar 2,5 milioane de tone. Diferența vine din import, peste trei sferturi din țițeiul procesat, cea mai mare parte adus din Kazahstan prin portul Constanța. La produsele finite, dependența este și mai mare, în jur de 75-80% din consum.
Structura importurilor s-a schimbat radical în ultimii ani. În 2020, aproape 68% din motorina adusă în România venea din Rusia. După invadarea Ucrainei și valul de sancțiuni, fluxul acela a dispărut aproape complet, înlocuit de furnizori din Golful Persic, din Turcia și din India. Astăzi, în jur de un sfert din motorina importată vine din țările Golfului, ceea ce leagă direct prețul de la pompă din Iași sau din Cluj de fiecare incident din apropierea Strâmtorii Ormuz.
Securitatea aprovizionării s-a îmbunătățit. Dar la pachet a venit și costul creșterii facturii. Ani la rând, glasuri suveraniste și nostalgice au întreținut imaginea unei țări literalmente inundate de petrol, jefuită de străinii veniți după 1989 ca să o exploateze. Cetățeanul care se întreabă, pe bună dreptate, de ce plătește atât de scump la pompă merită un răspuns onest.
Străinii nu au ce fura dintr-o resursă pe care România nu o mai deține în cantitățile visate. Zăcămintele s-au maturizat și dau tot mai puțin, fenomen comun tuturor bazinelor petroliere vechi din lume. Ceea ce își amintesc pe jumătate cei care invocă „gloria” energetică este poziția interbelică a țării, printre primii producători de petrol ai lumii. Era o Românie de dinainte de comunism.
Comunismul a adâncit această dependență până la catastrofă. La sfârșitul anilor ’70, Nicolae Ceaușescu pariase pe transformarea României într-un mare centru de rafinare și umflase capacitatea de procesare spre 33-35 de milioane de tone pe an, în condițiile în care producția internă abia atingea 10 milioane. Restul se importa, aproape 68% din țiței, exact în momentul în care crizele din 1973 și 1979 făceau prețul mondial să explodeze.
Proporția importului semăna izbitor cu cea de astăzi. Cererea internă de petrol s-a triplat între 1975 și 1980. Rezultatul îl știm: datorii externe, imposibilitatea de plată din 1981 și decizia de a rambursa totul anticipat. Comunismul românesc și-a plătit „suveranitatea” energetică cu foame, raționalizare și export forțat de alimente, iar aceasta este lecția pe care nostalgia o șterge cu buretele.
Trebuie să fim onești și să recunoaștem că am cultivat prea mult timp o formă blândă de populism energetic: plafonări prelungite, promisiuni de carburant ieftin, amânarea discuției serioase despre costuri și investiții. Plafonările liniștesc pe termen scurt și distorsionează piața pe termen lung, descurajând exact investițiile care ne-ar reduce vulnerabilitatea. Suveraniștii hrănesc mitul pe față. Dar ceilalți, avem obligația de a privi adevărul incomod pentru că ambele atitudini ne lasă descoperiți.
Se va obiecta că Neptun Deep rezolvă problema, că gazul din Marea Neagră ne va face independenți energetic în câțiva ani. Proiectul este important și schimbă serios ecuația la gaze naturale.
Petrolul rămâne însă o poveste separată. Transportul, agricultura și petrochimia funcționează pe produse rafinate pe care le importăm masiv, iar prețul lor se stabilește pe piețele internaționale, la Rotterdam și la Singapore, dincolo de orice decizie luată la București. Concentrarea aproape totală a importului de țiței pe o singură direcție, Kazahstanul, rămâne ea însăși o fragilitate, chiar dacă furnizorul este acum altul decât Rusia. Gazul propriu ne ajută, dar șocul următor din Golf tot ne va prinde expuși pe partea de petrol.
Există totuși un semnal recent care schimbă puțin calculul, chiar pe partea de petrol. NATO a aprobat, la 23 iulie 2026, cea mai mare investiție logistică din istoria Alianței: o rețea extinsă de conducte și depozite de carburant spre flancul estic, în valoare de 27 de miliarde de euro pe următorii douăzeci de ani. România va primi din acest program aproximativ 2,15 miliarde de euro, pentru infrastructură construită direct pe teritoriul propriu.
Noile conducte vor avea dublă utilizare, militară și civilă, ceea ce le deosebește de o simplă investiție de apărare. Practic, sistemul va crește simultan capacitatea de aprovizionare cu produse petroliere a armatei și pe cea a economiei civile, printr-o infrastructură comună, finanțată colectiv de Alianță, nu doar de bugetul român. E genul de proiect care ar trebui să anime dezbaterea publică despre independența energetică mult mai mult decât o face acum, pentru că adaugă exact ce lipsea din ecuație: capacitate reală de transport și interconectare pentru petrol, nu doar pentru gaz.
Independența energetică serioasă, pentru o țară de mărimea și de poziția României, se sprijină pe câteva direcții concrete.
Ea se construiește din diversificarea reală a surselor de țiței și de produse, dincolo de dependența excesivă de un singur furnizor precum Kazahstanul; din stocuri strategice pe măsura obligațiilor asumate și din capacitatea de a le elibera rapid; din interconectări regionale și mecanisme europene comune de răspuns la un șoc de tip Ormuz; și dintr-o tranziție energetică asumată, care să reducă an de an cât petrol trebuie să ardem pentru a mișca economia. Niciuna nu este spectaculoasă. Toate cer răbdare, bani și adevăr spus cetățenilor.
Aici intervine miza care depășește pompa de benzină. Rezistența energetică a unei țări de pe frontiera estică a Uniunii Europene și a NATO ține de securitatea colectivă a alianței, la fel de mult ca desfășurările militare. Un șoc de preț prelungit alimentează tensiuni sociale, iar tensiunile sociale sunt terenul pe care operează dezinformarea și pe care se subțiază sprijinul pentru Ucraina și pentru politica externă comună.
Duminicile fără mașini din 1979 ne-au arătat cum arată o independență energetică decretată prin propagandă și plătită integral de populație. Istoria pare să ne ofere acum o a doua șansă să învățăm lecția aceea. Gloria petrolieră pe care am avut-o cândva a existat mai mult în discursul oficial decât în rezervoare, iar reziliența de care avem nevoie astăzi se construiește exact invers, prin fapte verificabile, nu prin declarații.