Povestea remarcabilă a lui Firicel Tomai, antrenorul care i-a ghidat pe Halep și Hănescu
Era îndrăgostit până peste cap și încă mai este de antrenorat. Vorbește despre tenis apăsat, convingător și revede cu ochii minții fiecare pas înspre fileu. Sportul alb e pentru el un drog pur, nu poate renunța la el. Firicel Tomai era un prichindel din Baia Mare când prin fața sa i se desfășura un evantai de variante pentru a deveni un jucător cunoscut. Visul i-a fost sfărâmat, dar acum are puterea să vorbească pe un ton hotărât despre junioratul său.
I s-a estompat drumul în carieră, dar a ajuns să trăiească o bucurie intesă prin rezultatele elevilor săi… Simona Halep, Victor Hănescu. Firicel Tomai (53 de ani) e perceput de publicul larg drept fostul antrenor al sportivilor anerior menționați, însă puțină lume știe călătoria sa în tenis și ce face acum.
„Încerc să caut copilași pasionati, talentați, dornici să mai facă performanță in vremurile astea grele și financiare, și din toate punctele de vedere. Competiționale, pentru că și sistemele ATP, WTA, ITF s-au îngreunat foarte mult. Încerc să mai descopăr jucători români întrucât cea mai mare dorință a mea e să ajut un copil să-și atingă visul alături de mine și alături de familia sa. Da, așa cum am ajutat-o pe Simona, când am luat-o de locul 500 WTA și am dus-o până pe 30-32 WTA. Așa cum l-am ajutat pe Victor…”, spune Firicel Tomai.
Cum era Victor când l-ați întâlnit?
Victor era în clasa a 9-a la Liceul Emil Racovițîă, avea 68 de kilograme, subțirel, avea o viață grea, dar își dorea să facă tenis. Ne-am întâlnit în septembrie 1996, când a fost examenul la liceu, acolo erau 25 de sportivi – jucători fete și băieți – cei mai buni la acea clasă. După câteva antrenamente l-am văzut pe Victor pe teren, mi-a plăcut ce exprima jocul lui, cum atingea mingea, ineriorul lui. Am început să-l ajut, a fost singurul căruia i-am dat încredere, girul meu. Ulterior, majoritatea sportivilor au vrut să lucreze cu mine, dar am avut cu Victor un proiect individual și am vrut să-l realizăm.
Provocările și sacrificiile unui antrenor de succes: „Am avut gura aurită, am simțit că Victor are acel potențial”
Tatăl micului gigant Hăne și-a ciulit urechile când Tomai îi puncta un plan fantezist. A dat în cele din urmă din cap afirmativ părintele și a crezut. Totuși, cu o urmă de îndoială. Mai întoarce o filă din zona liceului Racoviță profesorul Firicel. „Lui Victor i-am zis că va ajunge în primii 20 de jucători ai lumii, dar domnul Hănescu (n.r.: tatăl lui Victor) spunea că greșesc, credea că e imposibil”, clipește vesel Tomai. Și continuă. „Dar am avut gura aurită, am simțit că are acel potențial. Desi eu abia tereminasem facultatea, eram un antrenor tânăr, am reușit să-l duc spre primii 20, să ajunga Victor pe 26, foarte aproape…”.
Curiozitatea reporterului merge spre tenismenul Tomai, nu numai spre antrenorul Tomai. Cum și-a pus tricoul de antrenor, de ce? De ce așa devreme? Un tânăr din Baia Mare cu potențial uriaș în sportul alb s-a retras devreme. Care a fost cauza? Sentimentul de tristețe a trecut demult. Și-a rumegat ore întregi tristețea pe o bancă de lângă terenul de tenis din Baia Mare, când nori negri se apropiau tot mai mult, dar acum povestește detașat.
„Erau jucători foarte buni pe vremea mea. George Cosac, domnul Adrian Marcu, Daniel Dobre, foarte mulți cea mai tare generatie, se juca un tenis extraordinar, îi admiram pe toti, stăteam și mă uitam de afară, Hari Nicolae, Nilă Marian, îi admiram… Eu din priovincie… aveam un complex, am jucat și eu… binișor acolo, la nivel local, eram admirat, eram respectat”, spune Tomai, cu aer de mulțumire.
Firicel Tomai: „Domnul doctor Tudorel Popescu, de la secția de Pediatrie, a pus diagnosticul în cinci secunde: coarctație de aortă”
Momentul de răscruce al carierei de jucător a survenit într-o zi cu ceață, pe când avea 13 ani.
„La 13 ani am avut un incident. De la 8 ani, de când am început tenisul, făceam anual controlul medical. Au descoperit că am tenisiune 150 arterial cu 100 si nu-și explicau de ce un copil la acea vârstă avea acea tensiune. M-am internat în spital la Baia Mare, am stat o lună la un domn doctor care nu știa ce se întâmplă. Am venit la Fundeni, nimeni n-a putut să spună ce probleme am, de ce aveam acea tensiune!? L-au chemat pe Tudorel Popescu de la Pediatrie, mi-a luat pulsul femural și a pus diagnosticul în cinci secunde. Coarctație de aortă”, explică Firicel Tomai.
- Coarctația de aortă este o malformație cardiacă congenitală care constă în îngustarea aortei (principalul vas de sânge ce transportă sângele oxigenat de la inimă). Acest blocaj forțează inima să pompeze mult mai puternic, putând provoca hipertensiune arterială și, netratat, complicații amenințătoare de viață
De pe patul de spital, Tomai privea în gol. Copilul cu un termobag plin de ținte nu mai avea putere de nimic. I se părea că totul se prăbușise brutal. Cuprins de un sentiment de amărăciune, cerceta cu privirea niște analize pe care încerca să le deslușească. Mintea-i zbura tot către terenul de tenis. De această dată, mult mai timid.
Firicel Tomai, confesiune tulburătoare. „Toți medicii mă condamnau și-mi ziceau să nu mai joc tenis. M-am reapucat la 15 ani. Dar trenul era pierdut”
Ce a urmat? Pentru orice sportiv, o astfel de veste devine un moment de cotitură. Mintea i-a fost invadată lui Tomai de o plasă de întrebări. „A trebuit să mă opresc cu tenisul un an și jumătate. A durat șase luni jumatate ca să vină o sondă specială din Olanda, care mi-a fost introdusă prin artera femurală. A fost dilatată aorta, sub inimă era doi milimetri mai strâmtă și sângele nu mai ajungea în picioare. Domnul doctor Fotiadi a făcut treaba asta, un superom.
Era singurul care mi-a zis ‘du-te și fă tenis din nou!’ În rest, toți medicii mă condamnau și-mi ziceau să nu mai joc tenis. M-am reapucat pe la 15 ani, am încercat să mai practic tenis, dar trenul era pierdut”, dă timpul înapoi fostul antrenor al Simonei Halep. Întrebarea de urmărire survine firesc.
Credeți că deveneați un jucător profesionist?
Nu ajungeam sub nicio formă jucător. Mi-am dat seama după.
De ce?
Eu până până la 13 ani, nu vreau să mă laud, aveam antrenori foarte buni veniți din București: Teo Alexandru, Rusen Ionel, aveam echipă bună la Baia Mare, jucam în Divizia A. Domnul Vasilescu, care lucra cu Dinu Pescariu, i-a spus antrenorului mecu că voi ajunge jucător mare, așa se vorbea atunci, deci multă lume mă aprecia. Dar nu ajungeam! Sub nicio formă! Așa se vedea, dar îți trebuie multe lucruri să ajungi acolo. Și eu nu le aveam.
Ce nu aveați?
Forța musculară, forța mentală, un tip care analizează tot timpul, care e mai anxios, preocupat de alte mărunțișuri nu doar de tenisul ală brut, n-ai nicio șansă. Plus bani, plus turnee, astea vin secundar.
Visați noaptea să deveniți un Connors, un Năstase?
Nu visam prea mult, dar trăind în Baia Mare, unde eram… Zona aia unde eram cel mai bun, campion județean, veneam și la București și jucam. Dar la ce jucători erau,… Pierdeam în meciurile cu ei, pentru că erau peste mine. Eu am trăit într-o bulă în Baia Mare că trebuie să treacă timpul și eu voi ajunge jucător. Domnul antrenor mi-a zis că-mi va face acte ca să mă trimită la Dinamo și așa mai departe…
Ați avut și meciuri cu câțiva jucători importanți.
Am jucat cu majoritatea, dar erau de alt nivel. Erau cei mai buni jucători din țară, au și ieșit jucători profesionișit, alții erau talentați, dar din anunmite motvice personale, n-au mai reușit să spargă totul ATP, unde trebuie insistență, rutină, bani, antrenori.
Și trebuie să-ți sacrifici viața. Alții au plecat în America, în străinătate, fiecare cum a fost atras de un interes în momentul acela, când nu erau bani – nu erau multe – aveai nevoie pentru viață.
