Cel mai recent pact de apărare încheiat între Turcia, Arabia Saudită și Pakistan a fost descris drept un „NATO al musulmanilor sunniți”. Trei dintre cele mai puternice state sunnite din punct de vedere militar s-au reunit pentru a se angaja că un atac armat asupra oricăruia dintre ele va fi considerat un atac asupra celor trei. Acordul de apărare comună de la Mecca, semnat vineri, ar putea reprezenta, printre altele, o extindere semnificativă a rolului președintelui Recep Tayyip Erdogan ca garant al securității în Orientul Mijlociu, scrie The Times.
Cu toate acestea, pactul a ridicat o serie de întrebări, în primul rând cu privire la identitatea celor mai probabili adversari și dacă cele trei țări ar interveni cu adevărat în apărarea uneia dintre ele în cazul în care ar fi în joc doar interesele unei singure țări. Analiștii susțin că pactul ar putea „transmite un mesaj”, mai degrabă decât să ofere o garanție fermă.
În orice caz, această situație are la origine deteriorarea condițiilor de securitate din Orientul Mijlociu. Conflictul din Gaza dă încă semne de activitate și se înscrie în contextul ostilităților dintre Israel, Statele Unite și Iran, care durează deja de aproape șase luni. Israelul se confruntă, de asemenea, cu Hezbollah în Liban, în ciuda unui armistițiu în vigoare în această țară, și ocupă anumite zone din Siria post-Assad, al cărei principal susținător este Turcia lui Erdogan.
Toate cele trei țări care au aderat la pact sunt aliați cheie ai SUA, ceea ce le plasează, din punct de vedere tehnic, de „partea” anti-iraniană a diviziunii structurale din regiune.
După semnarea acordului, Hakan Fidan, ministrul de Externe al Turciei, a subliniat că pactul nu viza Iranul. Cu toate acestea, Arabia Saudită a fost bombardată de Iran în timpul războiului, iar industria sa petrolieră se numără printre cele mai afectate sectoare economice. De asemenea, rachete iraniene au fost doborâte în timp ce se îndreptau spre spațiul aerian turc. Pakistanul are relații complexe, dar adesea ostile, cu Iranul, țară vecină.
Fidan a afirmat că acest pact, la care s-a lucrat mai bine de doi ani și jumătate, era, din punct de vedere tehnic, echivalent cu angajamentul de apărare reciprocă prevăzut în Articolul 5 al NATO.
Acest lucru are consecințe semnificative. Capacitățile militare ale fiecăreia dintre aceste țări nu sunt deloc neglijabile. Pakistanul este singura putere nucleară cu populație majoritar musulmană, iar Arabia Saudită dispune de cea mai puternică armată arabă din Golf. Turcia are a doua cea mai mare armată din NATO și o industrie de apărare în plină expansiune.
Deși toate cele trei națiuni au preocupări legate de Iran și au criticat acțiunile Israelului în Gaza și în alte părți ale regiunii, principalele lor amenințări sunt diferite. Pakistanul continuă să considere India drept principala sa preocupare în materie de securitate națională; Turcia are dispute de lungă durată cu Grecia și în legătură cu Ciprul, precum și implicarea sa în Siria; preocupările Arabiei Saudite se concentrează mai mult asupra Iranului, dar chiar și în acest caz, principalul său front de luptă din ultimii ani a fost cel cu gruparea Houthi din Yemen, susținută de Iran.
Asli Aydintasbas, analist la Brookings Institution, cu sediul la Washington, a afirmat că pactul se bazează mai mult pe descurajarea colectivă decât pe apărarea colectivă. „Nu este o replică a NATO”, a spus ea.
Aydintasbas a afirmat că pactul are, în parte, un caracter „ambițios”, reflectând dorința Turciei de a construi „o arhitectură de apărare mai amplă și multinațională în Orientul Mijlociu”, transmițând în același timp mesaje atât Iranului, cât și Israelului.
La baza acestei structuri se află nevoia percepută de toate cele trei părți de a crea o infrastructură de securitate centrată pe regiune, dar independentă de puterile occidentale, în special de Statele Unite. Erdogan dorește să o extindă și la alte puteri regionale, precum Egiptul. Qatarul reprezintă o altă posibilitate evidentă.
Acest pact ar putea determina Turcia să-și intensifice sprijinul militar acordat Arabiei Saudite, a afirmat Aydintasbas. Participarea la patrule maritime multinaționale în Marea Roșie, de exemplu, sau detașarea de trupe în Arabia Saudită în scopuri defensive ar extinde în mod semnificativ rolul Turciei în domeniul securității din regiune.
Omer Ozkizilcik, cercetător principal la Atlantic Council, a afirmat că se observă o tendință generală prin care puterile regionale își asumă o responsabilitate mai mare pentru propria lor securitate.
„Primul obiectiv al pactului este de a consolida cooperarea regională și de a conduce regiunea către un nou context de securitate”, a afirmat el, adăugând că negocierile începuseră înainte ca președintele american Donald Trump să-și reia mandatul anul trecut.
În prezent, aceasta nu este o tendință la care Statele Unite să se opună. Aydintasbas a afirmat că oficialii americani cu care a discutat nu păreau îngrijorați de acest acord. Dimpotrivă, acesta se înscrie în cerința administrației Trump privind o mai mare „împărțire a sarcinilor” între aliații SUA.
Cu toate acestea, cel mai evident rezultat al pactului ar putea fi promovarea achizițiilor reciproce în domeniul apărării — comerțul cu arme. Există un „potențial imens” de cooperare între industriile de apărare ale celor trei țări, a afirmat Aydintasbas.
Deși relațiile în domeniul securității dintre Arabia Saudită și Pakistan au fost întotdeauna strânse, între Riad și Ankara au existat în trecut anumite tensiuni și rivalități. Având o atitudine similară, de susținere față de Frăția Musulmană, Turcia a fost un aliat apropiat al Qatarului, care, în urmă cu un deceniu, a fost la un pas de a ajunge la o confruntare armată cu Arabia Saudită.
Însă toate părțile au cooperat în privința Siriei și s-au apropiat și mai mult ca urmare a evenimentelor din Gaza, a afirmat Ozkizilcik. Această nouă alianță ar putea acum să consolideze și mai mult această relație.
Citește și:
Editor : A.M.G.